Din lumină îmi luam puterea

„Din vârful incertitudinii m-am aruncat, împinsă în vârtejul amețitor al iubirii. În căderea plutită, îmi surâde un demon.

-De ce faci asta? Avem destui clienți.

-Îl iubesc…, îi întorc și eu zâmbetul, ca beata.

-Dar cazi! Până când?

-Nu știu. Brațele lui mă vor prinde. A mai făcut-o.

-De unde siguranța asta?

-O știu. O simt. O bănuiesc.

-Și îți ajunge o simplă bănuială? Nu vrei certitudini?

-Ce am acum, îmi ajunge, răspund, uimită de convingerea spuselor mele.

-Nu vrei să calci pe iarbă? Să simți florile, pământul?

-Brațele lui îmi sunt de ajuns. Din ele îmi culeg puterea.

-Și dacă-ți dă drumul?

-Nu-mi dă.

-Dar cum te hrănești?

-Cu respirația lui.

-Ce bei?

-Îi sorb săruturile.

-Și te saturi? Nu vrei să culegi fructele pădurii? Să le simți între degete, pe buze?

-El îmi dă tot. Nu am nevoie de nimic.

-Și oamenii din jur?

-Sunt umbre. Îmi vor răul. El îmi interzice să vorbesc cu ei.

-De ce?

-Pentru că m-ar îndepărta. Dar e nebun. El nu știe că-l văd doar pe el.

-De ce faci asta? Nu ți-e dor?

-Ce e dorul?

Demonul râde în hăuri și capete uimite de îngeri apar printre nori.

-Sunt demon, draga mea! Nu mă pricep la senzații telurice. Și ziua n-am puteri.

-Îl iubesc, demon dement! strig eu răsucindu-mă în opt-uri confuze și hohotind ca nebuna.

-Cum ți-ai dat seama?

-Într-o zi. Din senin. M-a lovit în piept, acolo unde lumea zice că e inima. Am simțit brațe nevăzute că mă cuprind și-mi intră-n suflet. E un pârjol interior, arde necontenit, doare, dar îmi place. Dă dependență. Nu pot să scap. Și nu vreau.

-El simte?

-Mă iubește.

-De unde știi?

-Avea aripi. De când m-a întâlnit, n-a mai zburat.

-De ce? Ce e el?

-A fost un înger. Îngerul este un om care a cunoscut deja zborul. Îmi amintesc… îmi spunea să mă feresc de demoni…

Un zâmbet demonic se agață de buzele lui senzuale și mă cuprinde în zbor. Simt fiori nedoriți în stomac și încerc să mă depărtez.

-Privește-n depărtare, spune… ce vezi?

-Soarele. Apune.

-E vremea când demonii ies din adăposturi.

Îl privesc uimită și-mi dau seama. Acum, când întunericul se așterne, îi discern ochii. Au culoarea apusului. Îi cresc puterile odată cu stingerea luminii.

Încerc să zbor în zig-zag, să-mi feresc privirea de a lui și corpul de atingeri și mă intreb „unde este el, acum când am nevoie?”.

Apusul își pierde culorile în nopți demonice și-nchid ochii. Sunt singură în întuneric… singură cu fiara îndrăgostită… din lumină îmi luam puterea, acum a dispărut.”

În incestul luminii cu întunericul, două trupuri își continuau căderea lină în hăul adânc, lăsând în urmă dâre de lumină, lăptoase, urme ale iubirii pe care el, îngerul fără aripi, să le urmeze în zorii unei zile prea îndepărtate.