N-am să mai doresc ce n-am

Mi-e frică. De necunoscut. Îl simt cum pășește mărunt, neauzit, insinuant, cum își așterne drumul în jurul meu și mă împresoară. Miroase frumos, nemernicul… a stejar, a trabuc, a iarbă verde, mirosuri reconfortante și naturale. Mă împresoară erotic și tremur de nerăbdare, de extaz, de teamă, pentru că nu știu de unde vine, unde se duce și ce-mi pregătește. Știu că ar putea să doară, că ar putea să mă urce și eu să-l urmez oarbă, așa cum ziua își urmează destinul pe care și-l varsă în noapte. În cazul ei, este un dat firesc. În cazul meu e… nerăbdare. Plăcere. Dorință. Știu că pot să cad. Să mă împiedic. Să doară. Dar urc. Deși există riscul să mă prăbușesc, abia aștept.

Mi se umezesc palmele, dar mă agăț de tenebre, le simt evaporându-se printre degete, dar urc cu hotărâre, simt că mă sufoc, apare luna, o simt… și-mi agăț speranțele de ea, o simt cum rânjește și intru la bănuieli. Dar nu mă las. Urc și mă gândesc… pentru ce tot efortul ăsta? Pentru câteva clipe de extaz? Se va opri timpul în loc să le savurez, să le simt prelingându-se dulce pe buze și în jos, pe gat, apoi…? Voi ajunge să le gust atât cât vreau, ca să mă satur de ele, să nu-mi mai doresc altele și amintirea lor să-mi umple dorințele pentru toată viața?

„Să ajung odată sus, sus de tot…”, spun gâfâind și oprindu-mă să-mi trag sufletul. Încă nu deschid ochii. Dar simt… deja a început… degetele lui își joacă hazardul pe pielea mea dezgolită… și mă înfior strângând cu putere pumnii. E noapte sub pleopele mele și nu vede nimeni ce gândesc. Sau ce simt. S-ar speria, de-ar face-o. Pentru că…

Stai… ce se aude? Un urlet în apropiere. Un râcâit… o răsuflare fierbinte… o simt, se apropie, e hidoasă, îi curg balele și sper să nu șteargă senzația degetelor hazardului pe pielea mea. Strâng ochii mai tare, nu mai respir, mă încordez, nu mișc, aud și pietrele cum cresc… aud mișcarea lunii care încă rânjește… știe ea ceva… Mă adulmecă, îi simt apropierea pe părul care-mi acoperă fața… știu că e pregătit să sară, să mă muște, să mă sfâșie…. mă gândesc că în urcușu-mi zbuciumat, pielea mi s-a zgâriat și curg picături de sânge. Am sânge dulce, știu… sunt singură aici, în ceață și întuneric, singură cu fiara ce-mi respiră dezgustător în ureche… Sunt întinsă pe pământul rece și răceala lui se strecoară în oase, iar frigul ia locul plăcerii și nerăbdării de mai devreme.

Aștept așa timp îndelungat. Cred că am adormit. Au trecut… cât? Ore? Zile?

Îmi mișc degetele, ușor… apoi întind cu multă atenție un picior… ciudat… simt moale… curat… Clipesc și deschid ochii. E seară. Sunt singură în iarbă. Respir ușurată. N-am să mai doresc ce n-am. N-am să mă mai îndoiesc. N-am să mai nesocotesc. N-am să mai cer. N-am să mai…

Dar mi-e atât de frig… Acolo, sus, o fi mai cald?